Frederic Beigbeder, langa numele caruia adjectivul “controversat” sta ca o particula de noblete, a tras o fuga pana la Bucuresti ca sa-si lanseze cel mai recent roman. Trecerea sa nu a falfait, cum spunea un filosof de frunte al tarii, dupa venirea lui Llosa, “ca o aripa de inger prin mizeria noastra cotidiana”, ci a vajait, mai degraba, ca o manusa de box a lui Mike Tyson. Si asta pentru ca, asemenea lui Tyson, Beigbeder a dat, se pare, iama in “fetitele dulci din Bucuresti”, infruptandu-se si din pivnitele noastre doldora de Whisky, Pinot Noir si Busuioaca de Bohotin. Au mai trecut si alte vedete (amintirea vizitei lui Armand Assante starneste inca rabufniri manioase prin presa) care au pipait, au luat fara sa cucereasca si au laudat ospitalitatea romanilor. Iar romanii si-ar dori, pare-mi-se, sa procedeze asemenea batranului fermier din “Cei sapte samurai” al lui Kurosawa, care incerca sa-si protejeze fiica de luptatorii veniti sa-i apere satul. Temandu-se de sarmul samurailor, care aveau un statut de vedete, si de tineretea fetelor, gata sa cada usor in bratele strainilor, batranul ii porunceste fiicei sale sa isi taie parul si sa se comporte precum un baiat. Strategia se dovedeste lamentabila si, cand o gaseste pe Shino in fan cu tanarul razboinic Isao, batranul Mazno isi iese din minti. Ii aplica fiicei sale o scarmaneala serioasa, dupa care comunitatea, inerta si refractara, se intoarce la treburile ei, ignorand samuraii. Citind romanele lui Mat?o Maximoff, unul dintre primii prozatori ai romilor, descoperi aceeasi mentalitate conservatoare. Comunitatea roma traditionala, ca toate grupurile sociale inchise, vegheaza zi si noapte la virtutea fetelor ei, care nu trebuie pangarite de straini. Tinerele de etnie roma din cartile lui Maximof poarta trei randuri de fuste, n-au voie sa stea de vorba cu strainii iar maritisul cu un “gajo” nici nu intra in discutie. Daca o fata este necinstita de un strain, intreaga familie suporta rusinea si trebuie sa dea socoteala in fata satrei. Insa Romania nu este Japonia secolului XVI, iar locuitorii ei, in ciuda parerii unor occidentali, nu sunt, in majoritate, romi. Atunci de ce ne plangem ca vedetele literare, sportive si cinematografice dau iama prin frumusetile locului si ca fetele noastre sunt principala atractie turistica, inaintea lui Dracula? Pe vremea comunismului, aceasta manie se confunda cu ura nationalista impotriva celor “de afara”, care ne furau nu numai femeile frumoase, dar si brevetele de inventica, medaliile olimpice, petrolul si premiile Nobel. A. E. Baconsky descrie, in frumosul roman “Biserica Neagra”, o situatie paradigmatica pentru acest complex: personajul fara nume al cartii, locuitor al unei cetati mici si sarace, striga neputincios dupa corabiile strainilor, care duc spre meleaguri indepartate mierea si granele tarii. De vina nu sunt, insa, corabierii occidentali, ci administratorii locului, care prefera vanda graul in loc sa-l transforme in paine pentru populatie. Aceeasi problema o avem si la cinsprezece ani dupa revolutie, iar alegoria lui Baconsky se potriveste, inca, realitatii noastre sociale. Presa vocifereaza impotriva lui Tyson sau a lui Assante, in timp ce oamenii alesi sa ne integreze economia in Europa vand bustenii in loc sa fabrice, din ei, mobila. Fetele “de companie” sunt doar un efect colateral si, de bine (pentru economie), de rau (pentru ele), atrag turistii si oamenii de afaceri. Pana cand nu va fi pus la punct un sistem de protectie sociala, care sa permita acestor fete sa-si termine studiile si sa traiasca decent dintr-o (alta) meserie, o sa ne tot plangem ca vin strainii sa dea iama in stup. Iar, pana una-alta, Romania ramane o Thailanda a Europei de Est, asociata cu multe frumuseti disponibile la orice ora, prin agentiile de “escorta” bine plasate pe Internet.
Autor: Catalin Sturza
