Companiile si guvernul pot finanta anumite cheltuieli imprumutand bani de la investitorii individuali si institutionali. Intocmai cum tu poti sa te imprumuti la banca daca nu ai bani indeajuns pentru a finanta o anumita cheltuiala, tot asa procedeaza si companiile sau guvernul. Companiile se pot imprumuta de la banca pentru a-si finanta proiectele, dar aici li se cer garantii colaterale. O alternativa pentru companii o reprezinta emisiunea de obligatiuni prin care promit investitorilor ca o sa le platesca o anumita dobinda fixa, numita rata cuponului obligatiunii, in schimbul folosirii banilor lor. Investitorii imprumuta efectiv compania sau guvernul cumparand obligatiunile emise de acestea si se asteapta sa primeasca in schimb plati de dobinda anuale sau semi-anuale. La maturitea obligatiunii, companiile sau guvernul inapoiaza investitorilor sumele primite, adica valoarea nominala a obligatiunilor.
Subliniem faptul ca companiile pot sa prefere emisiunea de noi de actiuni, dar acestea dilueaza valoarea de piata a actiunilor deja emise. Dobinda platita de companii pentru obligatiuni este mai mare decat dobinda pe care ar plati-o guvernul daca ar emite obligatiuni, deoarece riscul de nerambursare in cazul companiilor este mai mare. Pe de alta parte, guvernul sau municipalitatile nu pot emite actiuni, asa ca singurul mod de finantare al deficitului bugetar este cresterea taxelor sau emisiunea de obligatiuni si certificate de trezorerie.
Valoarea nominala a unei obligatiuni este de obicei 100 u.m. Pretul de vanzare al unei obligatiuni va depinde de rata cuponului, care este rata dobinzii anuale platita de emitent investitorilor la valoarea nominala, precum si rata de randament la care este emisa, stabilita de obicei in functie de riscul de nerambursare al emitentului. (de exemplu, pentru o rata a cuponului de 7% p.a. si o rata de randament stabilita la 6,95% p.a., pretul de vanzare cerut pentru o obligatiune va fi de 100,25 u.m. fata de valoarea nominala de 100 u.m.)
Cu cat riscul de nerambursare al emitentului obligatiunii este mai mare, cu atat rata de randament ceruta de investitori va fi mai mare, plecand de la o rata de randament al obligatiunilor emise de un emitent fara risc de nerambursare. Aici intervine rolul agentiilor de risc care pentru fiecare emitent ar trebui sa acorde un rating . Acel rating obtinut se compara cu ratingul fara risc (AAA) si se stabileste astfel rata de randament cu care ar trebui sa fie emisa obligatiunea.
Unul din dezavantajele cumpararii de obligatiuni emise pe termen mai lung este faptul ca atat principalul , suma care se investeste initial, cat si dobinda primita sunt supuse erodarii inflatiei. Daca o obligatiune de 100 um emisa cu o maturitate de 5 ani plateste 7% p.a dobinda in fiecare an, cele 7 u.m. primite valoreaza desigur mai mult la sfarsitul primului an decat in anul al cincilea.
In economiile cu inflatie ridicata, este indicat ca cuponul obligatiunilor sa poarte o dobinda variabila. In economiile cu o rata a inflatiei aflata la un nivel rezonabil, cuponul obligatiunilor este de obicei stabilit ca o rata fixa.
Cumparea de obligatiuni se poate dovedi o sursa sigura suplimentara de cash . Spre exemplu, daca un investotor cumpara obligatiuni de 10.000 lei cu o rata a cuponului de 7% p.a., el va primi la sfarsitul fiecarui an o dobinda de 700 lei sau 350 lei la sfarsitul fiecarui semestru din an. Bineinteles, investitorul poate aloca banii respectivi si catre fondurile mutuale sau cumpara actiuni la Bursa spre exemplu. Spre a inlatura acest neajuns de erodare datorita inflatiei al banilor investiti in obligatiuni, economistii au inventat conceptul de durata, care de fapt ne indica numarul optim de ani pentru a detine obligatiunea, dupa acest timp de detinere obligatiunea putand fi vanduta, bineinteles daca obligatiunea este tranzactionata pe piata bursiera.
Spre deosebire de aceste investitii, cumpararea de obligatiuni aduce investitorului un castig sigur chiar daca este mai mic.
Turmacu Dan-Constantin – Analist Financiar
