Acordul romano-american semnat marti la Bucuresti are cateva linii de forta al caror impact se va reverbera, probabil dupa suite de recalibrari si metamorfoze, pe termen lung. Sosirea militarilor americani in vederea instalarii celor mai avansate puncte militare de sprijin in Europa de Est reprezinta cea mai solida garantie de securitate primita de Romania dupa primul razboi mondial. Pastrand, desigur, proportiile, acest solid supliment de securitate depaseste ca anvergura legendarele 14 puncte prin care Presedintele Woodrow Wilson angaja Statele Unite in contextul fauririi Romaniei Mari in 1918. N-as ocoli tocmai acum temerile legate de comportamentul oscilant al Moscovei fata de Romania, e drept, unul desfasurat dupa venirea la putere a presedintelui Boris Eltan pe portativul prudent al nebulosului „razboi alb“. Curios si nu foarte, in noua ecuatie geostrategica din proximitatea Marii Negre, mai multe semne de intrebare pare sa ridice nu Rusia, ci China. Potrivit unor surse demne de incredere, in contactele cu diplomatia de la Bucuresti, partea chineza a masurat cu o privire foarte rece distanta ce poate fi parcursa in doar vreo doua ceasuri de un avion de lupta american ce ar decola de la Constanta si ar ateriza in zona problematicei frontiere vestice a Chinei. Secretarul de stat al SUA, Condoleezza Rice, a pus un accent pe care, fara a diminua importanta Acordului, putea sa-l estompeze sau chiar sa-l omita: „Orice provocare va aparea in aceasta perioada istorica, in aceste timpuri de testare a natiunilor din lumea libera, vom sti ca avem un mare prieten in Romania“. In alocutiunea rostita in 4 mai ’99 in Parlamentul Romaniei, premierul britanic Tony Blair a afirmat ca „sprijinul Romaniei (prin deschiderea spatiului aerian pentru aviatia NATO, in timpul confruntarii cu regimul Milosevici, n.m.) a fost acela al unui partener exemplar si al unui aliat foarte bun“. In 23 noiembrie 2002, Presedintele George Bush a spus, fara ocolisuri, ca „oricine va avea de gand sa atace Romania se poate considera un adversar al Americii“. Lectura tuturor acestor declaratii este ca oricine si in orice fel va ameninta Romania va trebui sa ia in calcul ca va provoca nu doar un membru al NATO, ci si un partener care se bucura de o relatie privilegiata cu formidabilul tandem militar anglo-american. Americanii parasesc acum corporalitatea abstracta a limbajului diplomatic si coboara pe sol romanesc, cu proiecte cat se poate de concrete: utilizarea unor facilitati militare romanesti si cantonarea unor contingente militare in baze mici, flexibile si flotante, putin costisitoare si cu o capacitate de reactie mult mai rapida. Sunt acele „lily pads“, adica un soi de „frunze care plutesc“, o idee mai veche si abia acum castigatoare a generalului James Jones, comandantul suprem al trupelor NATO in Europa. De ce se asaza militarii americanii tocmai aici si acum in Romania? Ma voi stradui sa raspund la aceasta intrebare in editorialul urmator.
Autor: Radu Calin Cristea