Pentru ca tot am ajuns un fel de paria al culturnicilor damboviteni am sa merg pana la capat cu sinceritatea. La un moment dat, revista „Dilema“ lansa o dezbatere fara miza despre grupurile de presiune. Un alt cugetator de gazeta perora despre „metafizica gastii“, de pe o pozitie aparent neutra. Nu-ti trebuie cine stie ce binocluri ca sa-ti dai seama ca in Romania nu exista decat asemenea grupuri si gasti de presiune sau influenta, alcatuite dupa criterii de afinitati microbistice, de mai mica sau mai mare anvergura. Grupul Plesu – Liiceanu – Patapievici et comp. are o anvergura intelectuala superioara grupului Lefter – Andreescu et comp. Dar atata tot. Setea de notorietate si dominare a scenei publice, puseurile caraghios-dictatoriale, necinstea cu care distorsioneaza spusele neconvenabile, strategia minimalizarii sau ignorarii valorilor autentice mi se par aproape identice. Regula omniprezenta in Romania culturala, ca si in cea politica sau economica, este clientelismul. Cenzura nu mai loveste direct, prin intermediul legii de stat, ci parsiv, prin intermediul retelei clientelare. Cine doreste sa faca ceva pentru tara lui se vede obligat, prin sistemul insusi, sa intre intr-un grup de influenta, altfel degeaba se apuca de treaba. Mafie in versiune mioritica! Mereu in detrimentul Romaniei. Noii „damakrati“, reprezinta, in fond, o versiune foarte putin diferita, ca mentalitate, de vechii „damakrati“. Uitati-va cum se comporta geniile noastre si veti recunoaste de la o posta tipologia activistului presupus defunct. Oricat ar incerca sa treaca dincolo de modelul activistului PCR „sectia cultura“, geniile nationale, indiferent de grup si de calibru, nu izbutesc, nu le iese. Activistul ramane unica referinta, unicul model, paradigma tutelara. E normal, sub zodia LUI s-au format cu totii.
Intr-un articol de presa aparut acum cativa ani si reluat in „Baroane!“, Mircea Cartarescu se intreba la ce servesc doua „ctitorii“ recente, Uniunea Scriitorilor si Institutul Cultural Roman? „Orice ageamiu in domeniu, comenta Cartarescu, stie ca propaganda culturala (in sensul bun al cuvantului), raspandirea valorilor romanesti in lume nu se fac asa, ca nimeni n-are-ncredere, peste hotare, in cultura de partid si de stat, girata de Presedinte si de un comitat de functionari. Suntem oare cu adevarat un bantustan?“ Si termina bacovian: „Acelasi gigantism totalitar il intalnim si in Uniunea Scriitorilor, un fel de sindicat national fara echivalent in lume, ce se sustine in intregime pe baza masei electorale a vreo doua mii de mediocri“. Ca de obicei, dl Cartarescu e un naiv. Cum la ce servesc aceste doua „importante“ institutii? La promovarea spritului international, judetean sau comunal intre amici si clienti, la premierea lichelelor ajunse in stadii diferite de alcoolism si, nu in ultimul rand, la propasirea idealurilor de gasca, in functie de partida castigatoare. Dupa Buzura, „comunistul“, Patapievici, omul providential, care ne-a lamurit bustean si cu arhivele CNSAS. Occidentul a cazut deja pe spate! Cultura romana a devenit, brusc, „exportabila“. Dupa Uricaru, Manolescu, Omul-nostru-de-Cultura-Multilateral-Dezvoltat! Cand voi auzi de vreun Soljenitan mosit ori „propagat“ de cele doua institutii atunci am sa propun scoaterea din manuale a lui Cartarescu si includerea, in locul ramas gol, a lui Ceausescu. Acum o saptamana, suplimentul „Le monde des livres“ a fost consacrat, in parte, Romaniei. Pe doua pagini s-au putut citi cronici despre carti ale lui Cartarescu, Adamesteanu, Plesu, Petru Dumitriu. Plesu era facut terci in doar douazeci de randuri, Cartarescu laudat pe o jumatate de pagina, Petru Dumitriu considerat „cel mai important autor roman din a doua parte a secolului XX“. Sic! La ce servesc asadar institutiile dlor Patapievici si Manolescu? LA NIMIC, nici macar la sustinerea „tovarasilor de drum“. Niciodata o institutie romaneasca de Stat nu va putea impune valori pe o piata straina puternica. Dnii Patapievici et comp. vor face valva in presa neaosa, vor fi premiati si firitisiti acolo, ca si pana acum, vor rupe gura targului de pe malurile Dambovitei; dar in mod real actiunea lor pentru cultura romana in exterior va fi egala cu zero. Si nu pentru ca ei ar fi geniali, iar eu si dl Cartarescu insignifianti, ci pentru ca valorile se impun singure, pur si simplu. Sau, altfel, daca Franta sau Germania sunt chitite sa primeasca si nonvalori, si semivalori dinspre Romania, atunci astea vor fi primite, in ciuda „indicatiilor“ propagandistice de la Bucuresti. Exista o sumedenie de romani care publica direct in engleza si franceza, fara serviciile birocratiei romanesti si fara hataruri de gasca.
E drept, daca Institutiile respective n-ar fi vazut lumina zilei, rata somajului ar fi crescut in Romania, iar geniile nu si-ar mai putea permite calatoriile turistice in strainatate. Si ar fi foarte rau, ne-am intoarce direct in comunism. In comunismul preBuzura si preIliescu, fireste. Comparate cu USR si cu ICR, Academia Romana, desi populata cu personaje malodorante, devine brusc o REALITATE. O realitate fireasca, inscrisa parca in gena culturii noastre moderne. Peste douazeci, treizeci de ani, cand aceasta Academie, revenita la norme europene, se va insanatosi, USR si ICR isi vor dormi demult somnul de veci. Cu putin optimism, le-am putea degusta coliva in doi, trei ani. Dar pana atunci, de unde se plateste consumatia? Leafa LOR, a atator „institutionali“ inutili (leafa grasa, cu siguranta) provine din buzunarele noastre rabdatoare si generoase. Ca si leafa presedintelui sau a ministrilor care-i gireaza. A cheltui miliarde pe asemenea proiecte care nu servesc, obiectiv, la nimic imi pare o forma de risipa-hotie abia camuflata de intentiile „patriotice“. In vremea asta Accademia di Romania, cu un trecut formidabil si un potential aidoma, zace pe mainile unui simplu functionar al Ministerului de Externe, supravegheat si el de mici securisti de ocazie, in buricul Romei, ca o Atlantida scufundata doar pe jumatate. Rusine!
Autor: Cristian Badilita
